Un tărâm al focului şi al erupţiilor vulcanice devastatoare are o stranie frumuseţe aparte

Pentru cei ce vin aici pentru prima dată, mirosul de ouă clocite este atotpătrunzător. El emană în şuvoaie de abur din canalele de scurgere, din fisurile în asfaltul drumurilor, din gropile de obicei adânci şi noroioase în terenurile de golf şi chiar din răsadurile de flori din grădini. Plictisiţi să tot explice că duhoarea provine de la dioxidul de sulf – răsuflarea vulcanilor – locuitorii se mulţumesc să spună de fiecare dată că, în câteva zile, vă veţi obişnui. Dar nu vă obişnuiţi.

Există numeroase compensaţii pentru acest neajuns. De când triburile Maori au ocupat Noua Zeelandă venind din Polinezia, în secolul al XIV-lea, Rotorua este căminul grupului de triburi Arawa. Ca şi europenii de mai târziu, maorii s-au îndragostit de lanţul de lacuri mărginite de munţi, grupate în jurul lacului Rotorua. Apele erau pline de peşti, pe maluri trăiau numeroase specii de păsări acvatice, iar solul era fertil şi mereu cald. Şi mai apreciate erau însă izvoarele cu apă suficient de caldă nu numai pentru îmbăiat, ci şi pentru gătit. În jurul lor erau gheizere ce erupeau periodic, aruncând în aer jeturi de apă fierbinte.

Staţiunea turistică modernă Rotorua, aflată pe malul lacului, depinde şi ea de aceste minuni  ale naturii, având dezavantajul că este situată în centrul instabilei Zone Vulcanice Taupo, care acoperă cea mai  mare parte din North Island. Pământul huruie şi emană vapori ameninţători, deşi rareori ,,trece la fapte”. Ceva mai departe de staţiune, la Whakarewarewa, sunt numeroase atracţii turistice, precum Geyser Flat, cu şapte gheizere active.

O doză de fulgi de săpun administrată zilnic declanşează o arteziană de spumă

Când roca topită din adâncuri încălzeşte apa din subsol transformând-o în abur sub presiune, gheizerele aruncă în aer jeturi de apă fiartă. Cel mai spectaculos este Penele Prinţului de Wales, un gheizer  triplu, care se înalţă până la 12 m în aer. Acesta precede de obicei intrarea în scenă a gheizerului Pohutu, înalt de 30 m, ceea ce sugerează că cele două sunt interconectate în subteran. În apropiere se afla bălţi de nămol clocotind, care bolboroseşte şi se încreţeşte, creând  forme mereu schimbătoare.

La 24 km spre sud se află Waiotapu, al cărui gheizer, Lady Konx, a fost determinat să ţâşnească  la o înălţime mai mare prin introducerea unei conducte de fier. O doză de fulgi de săpun administrată zilnic declanşează o arteziană de spumă ce se înalţă până spre vârfurile copacilor.

Mai puţin veselă este Valea Waimangu, un deşert sumbru de cratere şi bălţi clocotinde. Dincolo de ea se întind lacurile Tarawera şi Rotomahana, străjuite odinioară de renumitele Terase Albe şi Roz, o formaţiune de silice asemănătoare cu straturile etajate ale unui uriaş tort de nuntă. Terasele au dispărut în dimineaţa de 10 iunie 1886, când Muntele Tarawera din apropiere a erupt cu un vuiet asurzitor, ce s-a auzit până la 160 km distanţă, iar lacul Rotomahana s-a transformat într-o coloană înaltă de abur şi nămol. Nimic nu a prevestit această erupţie – cu excepţia fantomaticei apariţii a unei canoe maori pe apele tulburi ale lacului Tarawera, cu o săptămână mai devreme. Erupţia a distrus terasele, dar a îngropat şi trei sate, ucigând 155 de oameni.

Urmele catastrofei sunt evidente şi astăzi. Un şir de cratere, ca urmele lăsate de un uriaş în zăpada proaspătă, se întinde pe 20 de kilometri pe Muntele Tarawera, iar falezele din jurul lacului Rotomahana emană continuu vapori.Unul dintre sate, Te Wairoa, a fost dezgropat şi atrage şi astăzi turiştii, aidoma unui mini-Pompei.